De ce nu face Dumnezeu un miracol extraordinar pentru a dovedi că există?

Întrebare: „De ce nu există şi astăzi miracole vizibile şi clare, care să dovedească – fără nicio urmă de îndoială – tuturor oamenilor că Dumnezeu există?”

Răspunsul nostru:  Mulţi dintre noi au nevoie de argumente serioase, chiar zdrobitoare, pentru a crede în Dumnezeu. Unii cred în existenţa lui Dumnezeu datorită unor argumente faptice şi filozofice puternice (secţiunea despre Existenţa prezintă câteva astfel de argumente). Alţii cred în Dumnezeu datorită răspunsurilor la rugăciune, datorită călăuzirii lui Dumnezeu în viaţa lor sau datorită modului în care El le-a schimbat viaţa.

Dar de ce nu se arată Dumnezeu într-un mod atât de evident, încât oamenii SĂ FIE NEVOIŢI să creadă că El există? Philip Yancey oferă un răspuns adecvat în cartea sa The Jesus I Never Knew (în special paginile 74-80).

Yancey subliniază faptul că Dumnezeu ne-a dat libertatea de a crede sau de a nu crede în El. El afirmă: „Credinţa mea suferă de prea multă libertate, de prea multe ispite de a nu crede. Uneori vreau ca Dumnezeu să mă copleşească, să-mi învingă îndoielile cu certitudine, să-mi dea dovezi hotărâtoare că El există şi că Îi pasă de mine. Vreau un Dumnezeu fără ambiguitate, Unul a cărui existenţă să o pot dovedi de dragul prietenilor mei care se îndoiesc”. Dar apoi continuă: „Cu cât Îl cunosc mai mult pe Iisus, cu atât sunt mai impresionat de ceea ce [Dostoevsky] numeşte miracolul abţinerii”.

Iisus ar fi putut face minuni atât de mari şi de spectaculoase, încât oamenii să fie nevoiţi să creadă în El. Ar fi putut vindeca oraşe întregi cu o singură proclamaţie. Le-ar fi putut pune în faţă instantaneu Strada Michigan din Chicago de astăzi. Sau ar fi putut face alte minuni uimitoare pentru ca oamenii să fie obligaţi să creadă în El. Dar Dumnezeu afirmă întotdeauna libertatea voinţei noastre, cu care ne-a creat.

Yancey spune: „Şi mai uimitor este refuzul Său de a face minuni şi de a ne copleşi cu dovezi. Accentul enorm pe care Dumnezeu îl pune pe libertatea umană este atât de absolut, încât ne-a dat puterea de a trăi ca şi cum El nu ar exista, de a-L scuipa în faţă şi de a-L crucifica. Cred că Dumnezeu se abţine atât de mult, pentru că nicio manifestare extraordinară a omnipotenţei Sale nu va determina răspunsul pe care-l doreşte. Cu toate că puterea poate produce ascultare, numai dragostea poate determina un răspuns de iubire, lucru pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi şi pentru care ne-a creat”.

Dacă Dumnezeu Şi-ar manifesta puterea într-un mod atât de copleşitor, El ne-ar putea forţa să credem în El. Foarte uşor ne-ar putea forţa să-L ascultăm. Ar putea porunci orice doreşte. Dar ceea ce doreşte Dumnezeu este ca noi să-L cunoaştem ca Tatăl, Prietenul, Mângâietorul, Consilierul, Domnul nostru – de bună voie, nu din constrângere.

El ne-a dat motive mai mult decât concludente de a crede în El (citeşte, de exemplu, articolul Dincolo de credinţa oarbă). Dar nu ne forţează să-L cunoaştem. Aşa cum a spus Iisus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el.”¹ El intră în viaţa noastră cu permisiunea noastră. Iar dacă vrem cu toată sinceritatea să descoperim dacă El există şi cum este, ne va permite să-L găsim şi să-L cunoaştem.

Note de subsol: (1) Apocalipsa 3:20